Noaptea Parjoalelor Part Deux

Pe eroul serii aleia de ianuarie nu-l vazusem decat de vreo 2-3 ori inainte. Adi il stia mai bine pentru ca jucase de vreo cateva ori fotbal cu el si ne-a spus ca daca se enerva pe teren era mai bine sa stai departe de el. Era mic, negricios, dolofan, isi taraia un picior si nu cred ca il auzisera multi vorbind pana-n seara cu pricina. Il chema Ancuta si in mod normal probabil n-ar fi avut cum sa treaca vreun control psihiatric de rutina. Nu stiu daca trecuse prin furcile caudine ale Atlantidei sau cu cat succes se aplecase, dar ma rog era student cu acte in regula. Mai tarziu am aflat ca suferea de un tip de paranoia: era ferm convins ca cineva complota impotriva lui si ii punea … rahat in mancare. Complotul in cauza avea conotatii nebanuite pentru ca in varianta lui Ancuta, rectorul nostru Iovit-Popescu (care ne preda optica in anul II) era cel care le trasase sarcinile respective cantinareselor noastre.

Sincer mie unuia imi era greu sa le pun pe aceeasi planeta, darmite in acelasi complot pe rector – un tip zambitor cu ochelari cu rame aurite care ne vorbea cu pasiune despre functia de unda – impreuna cu tanti chioara de exemplu, care avea un limbaj de maximum 50-60 de cuvinte, dar hei cine eram eu sa-l pot contrazice pe Ancuta? Se spune ca astia care vad lumea ‘diferit’, cred ca ei sunt singurii care de fapt o vad normal, si noi ailalti suntem ciudatii. A naibii relativitatea asta… Se pare ca Ancuta impartasise cui voia sa asculte teoria asta, dar ne aflam pe taramurile caragialicesti unde mai totul era moft si caterinca si nu ne trebuie prea multa imaginatie sa banuim ce comentarii facusera cei carora le fusese impartasita chestia in cauza. In orice caz in seara aia de ianuarie furnicuta care facea excursii in creierasul lui Ancuta se pare ca ajunsese intr-un loc critic de unde ranjind triumfator a apasat pe butonul pe care scria mare si cu rosu ‘boom’.

As vrea sa va spun ca am fost acolo si am vazut cu ochii mei, dar am auzit povestea asta de atatea ori in jurul sticlelor de bere, ca as putea sa jur ca o pot vedea si acum cu ochii mintii. Peste ani cand am vazut episodul ala din MASH cand Hawkeye are o criza la cantina pentru ca mancase prea mult peste si ficat, am avut senzatia de déjà-vu. Hawkeye-ul nostru de Magurele s-a oprit si el in mijlocul liniei, a dus tava la nas si a inceput sa tremure. Mai intai usor, dar apoi intensitatea a crescut pana cand a inceput sa-i apara saliva in jurul gurii. A tras apoi cel mai intens racnet de apas injunghiat de moarte si a urlat: “Mi-ati pus cacaaaaaaaaaaaat in mancareeeeeee!”.

Racnetul in cauza a incremenit pe toata lumea in cantina si instantaneu s-au petrecut cateva evenimente importante: mai intai, brusc cei din spatele lui n-au mai dorit asa de tare sa ajunga la mult-dorita oala cu parjoale. Apoi doamna ‘tanti-de-la-cantina’ responsabila cu oloiul ala de piure a dat sa zica ceva ca sa-si apere de calomnie terciul in cauza, dar o anumita intensitate din privirea ochiului-de-soim dambovitzean au facut-o sa-si inghita cuvintele. Tot la evenimente aproape 20 de capete s-au aplecat catre farfurii si inceput sa miroasa incercand sa vada cat temei se putea pune pe ipoteza ridicata de amicul Ancuta. Este adevarat ca amestecul de culori dintre parjoalele arse si piureul ala lesinat galbior te puteau duce usor cu gandul la materia prima mentionata in cauza. Dar, pe de alta parte ce naiba il apucase si pe asta, tocmai in seara cand ni se dadeau parjoale…nu putea sa-l apuce bazdacii in seara de peste cu varza? Si in final, poate cel mai interesant pentru povestirea noastra, baietii de la gheara (care nu vedeau initial scena in cauza) vazand ca fluxul de tavi se oprise si o liniste prevestitoare de furtuna se lasase peste cantina, si-au itit capetele de dupa paravan sa vada ce se intampla.

Adi, care era de fata, ne-a povestit ca ceea ce a urmat a fost o succesiune de imagini disparate ca intr-un film dat la relanti. Deodata, surprinzator pentru gabaritul lui, Ancuta a fost sus in picioare pe linia aia de aluminiu de unde a tras un sut la mult-urata cana in care se strangeau bonurile de cantina. Aproape in acelasi timp mana in care tinea tava a facut un arc larg si farfuria cu parjoale a aterizat in mijlocul cantinei si terciul ala galbior numit bombastic piure s-a scurs ca o ploaie calda de primavara peste capetele celor din primele randuri. Totusi prietenul nostru n-a dat drumul la tava pentru ca avea cu ea ceva mineresti intentii fata de principalele participante la complot: cantinaresele.
Prima ‘tanti’, n-a mai insistat sa apere onoarea nereparata a piureului si a facut un culcat demn de un sergent major profesionist. A doua insa, cea care avea in grija mult mai pretioasa oala cu parjoale, credea probabil in sacrificiul de sine asa ca a primit tava in plina fata ca o martira aruncata la lei. Impulsul a aruncat-o peste un morman cu vase care s-au prabusit pe ciment in vesel zgomot de petrecere greceasca. In mod ciudat nici un student fizician n-a vrut sa calculeze imediat delta p-ul impactului: toata lumea se uita halucinata la spectacol si aproape instantaneu s-au auzit chicote si modeste incurajari de genul “asa-asa, trage-le baiete”.

Ancuta parea sa n-aiba nevoie de incurajari pentru ca sprinten ca un caprior a sarit in spatele liniei si a inceput sa le alerge prin cantina aia uriasa rotindu-si tava precum isi rotea Stefan buzduganul la Podul Inalt – parea ce e drept desprins din cronica lui Ureche “om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat”. Acuma sangele ce e drept nu apucase sa curga, dar terciul ala de piure se varsase pe jos si batalia se apropia dramatic de terenul greu si mocirlos de la Vaslui. Turcii, aaa pardon cantinaresele vreau sa zic chiraiau ca-n filmele patriotice ale lui Sergiu si se piteau dupa masinile alea de gatit uriase.

Deja acum haosul atingea apogeul: Ancuta tragea niste ragete scurte, dar intense de leu in calduri mai ales cand nimerea cate o cantinareasa cu tava. Alea zbierau ca din gura de sarpe crezand ca le sunase ceasul de pe urma. In mod amuzant desi ele erau vreo 6 si cateva il depaseau de departe pe Ancuta in gabarit, nici uneia nu i-a trecut prin minte sa reziste. Razesii, adica populatia studenteasca aflata in cantina se ingramadisera cu totii langa linia de servit de unde urmareau cu sufletul la gura si gurile cascate – astfel ca sufletul putea sa aiba o privire clara la batalia epica ce se desfasura doar la cativa metri. In fond, ce si-ar fi putut dori mai mult un student intr-o seara plicticoasa de sesiune? Precum cezarii romani Ancuta ne oferea “panem et circenses” (nu stiu cum se spune parjoala in latina!).

Mari comandati militari au beneficiat intotdeauna de doua calitati care le lipseau adversarilor lor: 1) viziune si 2) folosirea la maxim a terenului si a oportunitatilor oferite de adversar. Hannibal la Cannae a stiut cum sa-si puna infanteria, astfel ca i-a chiorat pe romanii aia ingamfati; Napoleon la Arcole a avut geniul sa puna mana pe steag ca Vasile Roaita pe sirena sa si nu i-a mai dat drumul pana n-au fugit toti austriecii; Misu al nostru la Calugareni, domnu’ Becali la MAPN… etc. toti au avut aceasta samanta de geniu.

Nici acum nu stim sigur cine a fost, adica Napoleon-ul celor de la ‘gheara’, dar cu rapiditate si viziune de strateg a inteles imediat ca o oportunitate ca asta nu apare decat o data la un ciclu studentesc. Ordinele au fost impartite rapid: un ‘maresal’ a tasnit rapid peste linie chipurile ca sa-l prinda pe Ancuta; aiurea in realitate il incuraja aratandu-i pe unde se pitise inamicul plus ca mai trantea niste vase de aluminiu pentru impresia artistica. ‘Cavaleria’ a fost condusa magistral de doi tipi mai famelici, dar extrem de zgomotosi: astia s-au catarat pe linie de unde urlau ca din gura de sarpe “prinde-l baaaaaaaaaaaa” si stramosescul “huooooooooooo”. Astfel ca populatia privitoare era nevoita sa-si impartea acum atentia intre lupta gladiatorului Ancuta si echipele de sunet si lumina care faceau tot ce era posibil ca sa te captiveze. Mai tarziu democratul domn Iliescu si televiziunea ‘poporului’ aveau sa aplice la nivel national strategia in cauza, cu succesul pe care de acum il cunoastem cu toti.

Ajunsi la momentul acesta dramatic Adi se jura ca ar fi auzit in toata harmalaia aia o voce clara si calma care ar fi spus “Acum!” Sincer noi credeam ca se lauda, precum aia care se jura ca ei au stiut inca de pe 22 decembrie ce democratie ne pregatea domnu’ Ilici Iliescu. Imediat un commando format din 3 baieti voinici s-au apropiat fara graba, dar ferm de linie, unul dintre ei a sarit scurt peste si a ridicat oala cu parjoale, ceilalti 2 (cei mai voinici dintre ei) au tras-o repede de partea cealalta. Se pare ca unul dintre astia era Surcel al carui spate oricum putea bloca usor activitatea unui regiment de cavalerie. Rapid, dar fara sa alerge ca niste pungasi marunti cei 3 s-au indreptat catre iesire ducand cu ei tezaurul reprezentat printr-o oala cu vreo sapteji’ si ceva de parjoale aburinde. Aproape instantaneu cei 2 catarati pe linie care pana atunci urlasera de ragusisera au coborat calmi ca si cum deodata spectacolul nu-i mai interesa. Inainte de asta au tras un fluierat scurt si tipul din cantina a devenit din avangarda, ariergarda si a sarit si el lejer peste linie. In doar maxim 2 minute se produsese ‘furtul secolului’ – adica cel putin pentru cantina Magurele.

Deja criza se apropia de sfarsit in principal din lipsa de combatanti. Cum necum cantinaresele se tarasera in camerele din spate unde se baricadasera si acum dadeau telefoane disperate. Tanti aia de la oala de piure cred ca facuse armata la infanterie intr-o viata anterioara pentru ca facea cel mai profesionist taras pe coate si genunchi vazut vreodata la est de Verdun. Baietii de la linie proaspeti veniti din armata se vede ca apreciau efortul pentru ca-i strigau “salt inainteee… culcaaaaaat… pe burta taras inainte mars… culcaaaat… aviatie inamicaaaaa” – asta cu aviatia era de fiecare data cand tava lui Ancuta se abatea asupra ei. In final, vreo 2 suflete mai miloase au sarit linia si l-au luat cu binisorul pe amicul nostru convingandu-l ca e mai bine sa se intoarca in camera si sa bea un ceai.

Cu Ancuta plecat, cativa s-au dus sa le scoata pe mult-incercatele cantinarese de unde se baricadasera. Pentru un timp nimanui nu i-a ars de mancare pentru ca desi continuau sa soseasca studenti la cina, astia incremeneau in prag cand vedeau in ce hal arata totul in jur. Si cum incepeau sa intrebe ce si cum, povestea se derula din nou si din nou, si ca un facut de fiecare data apareau amanunte noi. As indrazni sa spun ca asa se nasc marile legende… In mod ciudat nimeni nu era suparat pe Ancuta, nici macar cei in parul carora se intarise piureul aruncat de fiul risipitor al platformei.

N-a trecut mult si a aparut si organu’ de pe platforma noastra, un militian gras cu aere de cocos jumulit care-si sugea burta comic de fiecare data cand vedea cate o studenta mai frumusica. Si-a scos carnetelul din dotare si a inceput sa ia declaratii de la ultragiatele cantinarese. Astea chiraiau in cor ca un cotet de gaini care vazusera uliul la fata: una isi udase halatul de la cat isi scuipase in san si-l tot tragea pe militian sa-i arate ce vanataie ii facuse ‘cremenalu’ undeva sus pe sold unde o palise cu tava. Organu’ n-ar fi zis nu, daca in locul mamaiei de +90 de kile (la 1.60) s-ar fi aflat vreo studenta, dar asa parea revoltator de dezinteresat.

Chestia era ca studentele (si studentii) fusesera luate in primire de organu’ responsabil de pe platforma, Csiki pre numele sau. Era lectorul nostru de la atomica, un ungur de aproape 2 metri care semana perfect cu Frankenstein si mi-ar trebui inca 10 pagini sa va povestesc toate aventurile cu el (promit sa revin intr-o alta povestire). In cele din urma, dupa ce s-a lamurit cu chiu cu vai, o noua problema spinoasa s-a ridicat: la usa asteptau vreo 30-40 de studenti cu cartelele fluturande si cu priviri flamande. Abia cand cantinaresele au inceput sa caute oala cu parjoale cu disperare comica a inceput sa se intrevada adevarata valoare a prejudiciului: oamenii aia trebuiau hraniti si astea se jurau ca nu mai exista farama de carne in cantina.

Csiki, care nu era prost deloc si stia cum merg treburile pe la cantina, a vazut ca in mod ciudat mesele din spate care gemeau de obicei cu baietii de la ‘gheara’ acum erau suspect de pustii, dar n-avea timp de facut pe Sherlock Holmes. A dat vreo 2 telefoane pana cand i s-a spus clar ca studentii trebuie hraniti in seara aia, si nu a doua zi cum voiau ‘fetele vesele’ de la cantina. Asa ca fara sa mai stea pe ganduri a intrat in cantina si dupa ce a cotrobait prin vreo 2 frigidere a gasit destula carne sa hraneasca 40 de studenti flamanzi.

O, ce tristete s-a asternut peste partea aia de cantina… cum se duceau dracului toate jertfele lor si toate micile furtisaguri practicate pe toata luna ianuarie: of-of si aoleo, ce jale si foc pe sufletele lor, cum aveau sa le moara copii de foameee… Implacabil Csiki a stat langa ele pana au scos toata carnea; ba mai mult le-a cerut s-o puna pe gratar ca s-o faca mai repede. Necazul unora = bucuria altora, va dati seama ce ranjete satisfacute erau pe partea cealalta a liniei: gratar facut la cantina…! Pai nu merita Ancuta ala o statuie? Mirosul de gratar incepea sa-si faca efectul: toata lumea zambea pe partea asta de cantina, ochii straluceau, se legau prietenii, sesiunea nu mai parea atat de infricosatoare “ei lasa, ai sa vezi ca Turbi e baiat bun” si “iti spun io la baba de ecuatii, daca iti pui costum tot iti da un 5” etc. Pe cat de roza se vedea viata din perspectiva studenteasca, pe atat de sumbra era atmosfera in partea cealalta. Printre lacrimi si suspine puteai auzi franturi de genul: “Si lu’ doamna doctor ce-i dam maine?”; “Ei, mai da-o dracului ca am tot umflat-o luna de luna… mai nasol e ala de la partid care vine saptamana viitoare! Of Doamne Dumnezeule ce blestem cazu pe capul nostru…!” Uitate erau vanataile pricinuite de tava lui Ancuta in fata durerilor morale pricinuite de disparitia oalei cu parjoale. De unde se poate trage concluzia ca dupa ani de zile de servit fizicieni la masa, doamnele in cauza au inceput sa inteleaga misterele teoriei relativitatii restranse – faza pe parjoale adica.

Noaptea Parjoalelor Part Deux

Pe eroul serii aleia de ianuarie nu-l vazusem decat de vreo 2-3 ori inainte. Adi il stia mai bine pentru ca jucase de vreo cateva ori fotbal cu el si ne-a spus ca daca se enerva pe teren era mai bine sa stai departe de el. Era mic, negricios, dolofan, isi taraia un picior si nu cred ca il auzisera multi vorbind pana-n seara cu pricina. Il chema Ancuta si in mod normal probabil n-ar fi avut cum sa treaca vreun control psihiatric de rutina. Nu stiu daca trecuse prin furcile caudine ale Atlantidei sau cu cat succes se aplecase, dar ma rog era student cu acte in regula. Mai tarziu am aflat ca suferea de un tip de paranoia: era ferm convins ca cineva complota impotriva lui si ii punea … rahat in mancare. Complotul in cauza avea conotatii nebanuite pentru ca in varianta lui Ancuta, rectorul nostru Iovit-Popescu (care ne preda optica in anul II) era cel care le trasase sarcinile respective cantinareselor noastre.

Sincer mie unuia imi era greu sa le pun pe aceeasi planeta, darmite in acelasi complot pe rector – un tip zambitor cu ochelari cu rame aurite care ne vorbea cu pasiune despre functia de unda – impreuna cu tanti chioara de exemplu, care avea un limbaj de maximum 50-60 de cuvinte, dar hei cine eram eu sa-l pot contrazice pe Ancuta? Se spune ca astia care vad lumea ‘diferit’, cred ca ei sunt singurii care de fapt o vad normal, si noi ailalti suntem ciudatii. A naibii relativitatea asta… Se pare ca Ancuta impartasise cui voia sa asculte teoria asta, dar ne aflam pe taramurile caragialicesti unde mai totul era moft si caterinca si nu ne trebuie prea multa imaginatie sa banuim ce comentarii facusera cei carora le fusese impartasita chestia in cauza. In orice caz in seara aia de ianuarie furnicuta care facea excursii in creierasul lui Ancuta se pare ca ajunsese intr-un loc critic de unde ranjind triumfator a apasat pe butonul pe care scria mare si cu rosu ‘boom’.

As vrea sa va spun ca am fost acolo si am vazut cu ochii mei, dar am auzit povestea asta de atatea ori in jurul sticlelor de bere, ca as putea sa jur ca o pot vedea si acum cu ochii mintii. Peste ani cand am vazut episodul ala din MASH cand Hawkeye are o criza la cantina pentru ca mancase prea mult peste si ficat, am avut senzatia de déjà-vu. Hawkeye-ul nostru de Magurele s-a oprit si el in mijlocul liniei, a dus tava la nas si a inceput sa tremure. Mai intai usor, dar apoi intensitatea a crescut pana cand a inceput sa-i apara saliva in jurul gurii. A tras apoi cel mai intens racnet de apas injunghiat de moarte si a urlat: “Mi-ati pus cacaaaaaaaaaaaat in mancareeeeeee!”.

Racnetul in cauza a incremenit pe toata lumea in cantina si instantaneu s-au petrecut cateva evenimente importante: mai intai, brusc cei din spatele lui n-au mai dorit asa de tare sa ajunga la mult-dorita oala cu parjoale. Apoi doamna ‘tanti-de-la-cantina’ responsabila cu oloiul ala de piure a dat sa zica ceva ca sa-si apere de calomnie terciul in cauza, dar o anumita intensitate din privirea ochiului-de-soim dambovitzean au facut-o sa-si inghita cuvintele. Tot la evenimente aproape 20 de capete s-au aplecat catre farfurii si inceput sa miroasa incercand sa vada cat temei se putea pune pe ipoteza ridicata de amicul Ancuta. Este adevarat ca amestecul de culori dintre parjoalele arse si piureul ala lesinat galbior te puteau duce usor cu gandul la materia prima mentionata in cauza. Dar, pe de alta parte ce naiba il apucase si pe asta, tocmai in seara cand ni se dadeau parjoale…nu putea sa-l apuce bazdacii in seara de peste cu varza? Si in final, poate cel mai interesant pentru povestirea noastra, baietii de la gheara (care nu vedeau initial scena in cauza) vazand ca fluxul de tavi se oprise si o liniste prevestitoare de furtuna se lasase peste cantina, si-au itit capetele de dupa paravan sa vada ce se intampla.

Adi, care era de fata, ne-a povestit ca ceea ce a urmat a fost o succesiune de imagini disparate ca intr-un film dat la relanti. Deodata, surprinzator pentru gabaritul lui, Ancuta a fost sus in picioare pe linia aia de aluminiu de unde a tras un sut la mult-urata cana in care se strangeau bonurile de cantina. Aproape in acelasi timp mana in care tinea tava a facut un arc larg si farfuria cu parjoale a aterizat in mijlocul cantinei si terciul ala galbior numit bombastic piure s-a scurs ca o ploaie calda de primavara peste capetele celor din primele randuri. Totusi prietenul nostru n-a dat drumul la tava pentru ca avea cu ea ceva mineresti intentii fata de principalele participante la complot: cantinaresele.
Prima ‘tanti’, n-a mai insistat sa apere onoarea nereparata a piureului si a facut un culcat demn de un sergent major profesionist. A doua insa, cea care avea in grija mult mai pretioasa oala cu parjoale, credea probabil in sacrificiul de sine asa ca a primit tava in plina fata ca o martira aruncata la lei. Impulsul a aruncat-o peste un morman cu vase care s-au prabusit pe ciment in vesel zgomot de petrecere greceasca. In mod ciudat nici un student fizician n-a vrut sa calculeze imediat delta p-ul impactului: toata lumea se uita halucinata la spectacol si aproape instantaneu s-au auzit chicote si modeste incurajari de genul “asa-asa, trage-le baiete”.

Ancuta parea sa n-aiba nevoie de incurajari pentru ca sprinten ca un caprior a sarit in spatele liniei si a inceput sa le alerge prin cantina aia uriasa rotindu-si tava precum isi rotea Stefan buzduganul la Podul Inalt – parea ce e drept desprins din cronica lui Ureche “om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat”. Acuma sangele ce e drept nu apucase sa curga, dar terciul ala de piure se varsase pe jos si batalia se apropia dramatic de terenul greu si mocirlos de la Vaslui. Turcii, aaa pardon cantinaresele vreau sa zic chiraiau ca-n filmele patriotice ale lui Sergiu si se piteau dupa masinile alea de gatit uriase.

Deja acum haosul atingea apogeul: Ancuta tragea niste ragete scurte, dar intense de leu in calduri mai ales cand nimerea cate o cantinareasa cu tava. Alea zbierau ca din gura de sarpe crezand ca le sunase ceasul de pe urma. In mod amuzant desi ele erau vreo 6 si cateva il depaseau de departe pe Ancuta in gabarit, nici uneia nu i-a trecut prin minte sa reziste. Razesii, adica populatia studenteasca aflata in cantina se ingramadisera cu totii langa linia de servit de unde urmareau cu sufletul la gura si gurile cascate – astfel ca sufletul putea sa aiba o privire clara la batalia epica ce se desfasura doar la cativa metri. In fond, ce si-ar fi putut dori mai mult un student intr-o seara plicticoasa de sesiune? Precum cezarii romani Ancuta ne oferea “panem et circenses” (nu stiu cum se spune parjoala in latina!).

Mari comandati militari au beneficiat intotdeauna de doua calitati care le lipseau adversarilor lor: 1) viziune si 2) folosirea la maxim a terenului si a oportunitatilor oferite de adversar. Hannibal la Cannae a stiut cum sa-si puna infanteria, astfel ca i-a chiorat pe romanii aia ingamfati; Napoleon la Arcole a avut geniul sa puna mana pe steag ca Vasile Roaita pe sirena sa si nu i-a mai dat drumul pana n-au fugit toti austriecii; Misu al nostru la Calugareni, domnu’ Becali la MAPN… etc. toti au avut aceasta samanta de geniu.

Nici acum nu stim sigur cine a fost, adica Napoleon-ul celor de la ‘gheara’, dar cu rapiditate si viziune de strateg a inteles imediat ca o oportunitate ca asta nu apare decat o data la un ciclu studentesc. Ordinele au fost impartite rapid: un ‘maresal’ a tasnit rapid peste linie chipurile ca sa-l prinda pe Ancuta; aiurea in realitate il incuraja aratandu-i pe unde se pitise inamicul plus ca mai trantea niste vase de aluminiu pentru impresia artistica. ‘Cavaleria’ a fost condusa magistral de doi tipi mai famelici, dar extrem de zgomotosi: astia s-au catarat pe linie de unde urlau ca din gura de sarpe “prinde-l baaaaaaaaaaaa” si stramosescul “huooooooooooo”. Astfel ca populatia privitoare era nevoita sa-si impartea acum atentia intre lupta gladiatorului Ancuta si echipele de sunet si lumina care faceau tot ce era posibil ca sa te captiveze. Mai tarziu democratul domn Iliescu si televiziunea ‘poporului’ aveau sa aplice la nivel national strategia in cauza, cu succesul pe care de acum il cunoastem cu toti.

Ajunsi la momentul acesta dramatic Adi se jura ca ar fi auzit in toata harmalaia aia o voce clara si calma care ar fi spus “Acum!” Sincer noi credeam ca se lauda, precum aia care se jura ca ei au stiut inca de pe 22 decembrie ce democratie ne pregatea domnu’ Ilici Iliescu. Imediat un commando format din 3 baieti voinici s-au apropiat fara graba, dar ferm de linie, unul dintre ei a sarit scurt peste si a ridicat oala cu parjoale, ceilalti 2 (cei mai voinici dintre ei) au tras-o repede de partea cealalta. Se pare ca unul dintre astia era Surcel al carui spate oricum putea bloca usor activitatea unui regiment de cavalerie. Rapid, dar fara sa alerge ca niste pungasi marunti cei 3 s-au indreptat catre iesire ducand cu ei tezaurul reprezentat printr-o oala cu vreo sapteji’ si ceva de parjoale aburinde. Aproape instantaneu cei 2 catarati pe linie care pana atunci urlasera de ragusisera au coborat calmi ca si cum deodata spectacolul nu-i mai interesa. Inainte de asta au tras un fluierat scurt si tipul din cantina a devenit din avangarda, ariergarda si a sarit si el lejer peste linie. In doar maxim 2 minute se produsese ‘furtul secolului’ – adica cel putin pentru cantina Magurele.

Deja criza se apropia de sfarsit in principal din lipsa de combatanti. Cum necum cantinaresele se tarasera in camerele din spate unde se baricadasera si acum dadeau telefoane disperate. Tanti aia de la oala de piure cred ca facuse armata la infanterie intr-o viata anterioara pentru ca facea cel mai profesionist taras pe coate si genunchi vazut vreodata la est de Verdun. Baietii de la linie proaspeti veniti din armata se vede ca apreciau efortul pentru ca-i strigau “salt inainteee… culcaaaaaat… pe burta taras inainte mars… culcaaaat… aviatie inamicaaaaa” – asta cu aviatia era de fiecare data cand tava lui Ancuta se abatea asupra ei. In final, vreo 2 suflete mai miloase au sarit linia si l-au luat cu binisorul pe amicul nostru convingandu-l ca e mai bine sa se intoarca in camera si sa bea un ceai.

Cu Ancuta plecat, cativa s-au dus sa le scoata pe mult-incercatele cantinarese de unde se baricadasera. Pentru un timp nimanui nu i-a ars de mancare pentru ca desi continuau sa soseasca studenti la cina, astia incremeneau in prag cand vedeau in ce hal arata totul in jur. Si cum incepeau sa intrebe ce si cum, povestea se derula din nou si din nou, si ca un facut de fiecare data apareau amanunte noi. As indrazni sa spun ca asa se nasc marile legende… In mod ciudat nimeni nu era suparat pe Ancuta, nici macar cei in parul carora se intarise piureul aruncat de fiul risipitor al platformei.

N-a trecut mult si a aparut si organu’ de pe platforma noastra, un militian gras cu aere de cocos jumulit care-si sugea burta comic de fiecare data cand vedea cate o studenta mai frumusica. Si-a scos carnetelul din dotare si a inceput sa ia declaratii de la ultragiatele cantinarese. Astea chiraiau in cor ca un cotet de gaini care vazusera uliul la fata: una isi udase halatul de la cat isi scuipase in san si-l tot tragea pe militian sa-i arate ce vanataie ii facuse ‘cremenalu’ undeva sus pe sold unde o palise cu tava. Organu’ n-ar fi zis nu, daca in locul mamaiei de +90 de kile (la 1.60) s-ar fi aflat vreo studenta, dar asa parea revoltator de dezinteresat.

Chestia era ca studentele (si studentii) fusesera luate in primire de organu’ responsabil de pe platforma, Csiki pre numele sau. Era lectorul nostru de la atomica, un ungur de aproape 2 metri care semana perfect cu Frankenstein si mi-ar trebui inca 10 pagini sa va povestesc toate aventurile cu el (promit sa revin intr-o alta povestire). In cele din urma, dupa ce s-a lamurit cu chiu cu vai, o noua problema spinoasa s-a ridicat: la usa asteptau vreo 30-40 de studenti cu cartelele fluturande si cu priviri flamande. Abia cand cantinaresele au inceput sa caute oala cu parjoale cu disperare comica a inceput sa se intrevada adevarata valoare a prejudiciului: oamenii aia trebuiau hraniti si astea se jurau ca nu mai exista farama de carne in cantina.

Csiki, care nu era prost deloc si stia cum merg treburile pe la cantina, a vazut ca in mod ciudat mesele din spate care gemeau de obicei cu baietii de la ‘gheara’ acum erau suspect de pustii, dar n-avea timp de facut pe Sherlock Holmes. A dat vreo 2 telefoane pana cand i s-a spus clar ca studentii trebuie hraniti in seara aia, si nu a doua zi cum voiau ‘fetele vesele’ de la cantina. Asa ca fara sa mai stea pe ganduri a intrat in cantina si dupa ce a cotrobait prin vreo 2 frigidere a gasit destula carne sa hraneasca 40 de studenti flamanzi.

O, ce tristete s-a asternut peste partea aia de cantina… cum se duceau dracului toate jertfele lor si toate micile furtisaguri practicate pe toata luna ianuarie: of-of si aoleo, ce jale si foc pe sufletele lor, cum aveau sa le moara copii de foameee… Implacabil Csiki a stat langa ele pana au scos toata carnea; ba mai mult le-a cerut s-o puna pe gratar ca s-o faca mai repede. Necazul unora = bucuria altora, va dati seama ce ranjete satisfacute erau pe partea cealalta a liniei: gratar facut la cantina…! Pai nu merita Ancuta ala o statuie? Mirosul de gratar incepea sa-si faca efectul: toata lumea zambea pe partea asta de cantina, ochii straluceau, se legau prietenii, sesiunea nu mai parea atat de infricosatoare “ei lasa, ai sa vezi ca Turbi e baiat bun” si “iti spun io la baba de ecuatii, daca iti pui costum tot iti da un 5” etc. Pe cat de roza se vedea viata din perspectiva studenteasca, pe atat de sumbra era atmosfera in partea cealalta. Printre lacrimi si suspine puteai auzi franturi de genul: “Si lu’ doamna doctor ce-i dam maine?”; “Ei, mai da-o dracului ca am tot umflat-o luna de luna… mai nasol e ala de la partid care vine saptamana viitoare! Of Doamne Dumnezeule ce blestem cazu pe capul nostru…!” Uitate erau vanataile pricinuite de tava lui Ancuta in fata durerilor morale pricinuite de disparitia oalei cu parjoale. De unde se poate trage concluzia ca dupa ani de zile de servit fizicieni la masa, doamnele in cauza au inceput sa inteleaga misterele teoriei relativitatii restranse – faza pe parjoale adica.

Noaptea Parjoalelor Part Deux.. for some slow IT guys .v.0.02

Pe eroul serii aleia de ianuarie nu-l vazusem decat de vreo 2-3 ori inainte. Adi il stia mai bine pentru ca jucase de vreo cateva ori fotbal cu el si ne-a spus ca daca se enerva pe teren era mai bine sa stai departe de el. Era mic, negricios, dolofan, isi taraia un picior si nu cred ca il auzisera multi vorbind pana-n seara cu pricina. Il chema Ancuta si in mod normal probabil n-ar fi avut cum sa treaca vreun control psihiatric de rutina. Nu stiu daca trecuse prin furcile caudine ale Atlantidei sau cu cat succes se aplecase, dar ma rog era student cu acte in regula. Mai tarziu am aflat ca suferea de un tip de paranoia: era ferm convins ca cineva complota impotriva lui si ii punea … rahat in mancare. Complotul in cauza avea conotatii nebanuite pentru ca in varianta lui Ancuta, rectorul nostru Iovit-Popescu (care ne preda optica in anul II) era cel care le trasase sarcinile respective cantinareselor noastre.

Sincer mie unuia imi era greu sa le pun pe aceeasi planeta, darmite in acelasi complot pe rector – un tip zambitor cu ochelari cu rame aurite care ne vorbea cu pasiune despre functia de unda – impreuna cu tanti chioara de exemplu, care avea un limbaj de maximum 50-60 de cuvinte, dar hei cine eram eu sa-l pot contrazice pe Ancuta? Se spune ca astia care vad lumea ‘diferit’, cred ca ei sunt singurii care de fapt o vad normal, si noi ailalti suntem ciudatii. A naibii relativitatea asta… Se pare ca Ancuta impartasise cui voia sa asculte teoria asta, dar ne aflam pe taramurile caragialicesti unde mai totul era moft si caterinca si nu ne trebuie prea multa imaginatie sa banuim ce comentarii facusera cei carora le fusese impartasita chestia in cauza. In orice caz in seara aia de ianuarie furnicuta care facea excursii in creierasul lui Ancuta se pare ca ajunsese intr-un loc critic de unde ranjind triumfator a apasat pe butonul pe care scria mare si cu rosu ‘boom’.

As vrea sa va spun ca am fost acolo si am vazut cu ochii mei, dar am auzit povestea asta de atatea ori in jurul sticlelor de bere, ca as putea sa jur ca o pot vedea si acum cu ochii mintii. Peste ani cand am vazut episodul ala din MASH cand Hawkeye are o criza la cantina pentru ca mancase prea mult peste si ficat, am avut senzatia de déjà-vu. Hawkeye-ul nostru de Magurele s-a oprit si el in mijlocul liniei, a dus tava la nas si a inceput sa tremure. Mai intai usor, dar apoi intensitatea a crescut pana cand a inceput sa-i apara saliva in jurul gurii. A tras apoi cel mai intens racnet de apas injunghiat de moarte si a urlat: “Mi-ati pus cacaaaaaaaaaaaat in mancareeeeeee!”.

Racnetul in cauza a incremenit pe toata lumea in cantina si instantaneu s-au petrecut cateva evenimente importante: mai intai, brusc cei din spatele lui n-au mai dorit asa de tare sa ajunga la mult-dorita oala cu parjoale. Apoi doamna ‘tanti-de-la-cantina’ responsabila cu oloiul ala de piure a dat sa zica ceva ca sa-si apere de calomnie terciul in cauza, dar o anumita intensitate din privirea ochiului-de-soim dambovitzean au facut-o sa-si inghita cuvintele. Tot la evenimente aproape 20 de capete s-au aplecat catre farfurii si inceput sa miroasa incercand sa vada cat temei se putea pune pe ipoteza ridicata de amicul Ancuta. Este adevarat ca amestecul de culori dintre parjoalele arse si piureul ala lesinat galbior te puteau duce usor cu gandul la materia prima mentionata in cauza. Dar, pe de alta parte ce naiba il apucase si pe asta, tocmai in seara cand ni se dadeau parjoale…nu putea sa-l apuce bazdacii in seara de peste cu varza? Si in final, poate cel mai interesant pentru povestirea noastra, baietii de la gheara (care nu vedeau initial scena in cauza) vazand ca fluxul de tavi se oprise si o liniste prevestitoare de furtuna se lasase peste cantina, si-au itit capetele de dupa paravan sa vada ce se intampla.

Adi, care era de fata, ne-a povestit ca ceea ce a urmat a fost o succesiune de imagini disparate ca intr-un film dat la relanti. Deodata, surprinzator pentru gabaritul lui, Ancuta a fost sus in picioare pe linia aia de aluminiu de unde a tras un sut la mult-urata cana in care se strangeau bonurile de cantina. Aproape in acelasi timp mana in care tinea tava a facut un arc larg si farfuria cu parjoale a aterizat in mijlocul cantinei si terciul ala galbior numit bombastic piure s-a scurs ca o ploaie calda de primavara peste capetele celor din primele randuri. Totusi prietenul nostru n-a dat drumul la tava pentru ca avea cu ea ceva mineresti intentii fata de principalele participante la complot: cantinaresele.
Prima ‘tanti’, n-a mai insistat sa apere onoarea nereparata a piureului si a facut un culcat demn de un sergent major profesionist. A doua insa, cea care avea in grija mult mai pretioasa oala cu parjoale, credea probabil in sacrificiul de sine asa ca a primit tava in plina fata ca o martira aruncata la lei. Impulsul a aruncat-o peste un morman cu vase care s-au prabusit pe ciment in vesel zgomot de petrecere greceasca. In mod ciudat nici un student fizician n-a vrut sa calculeze imediat delta p-ul impactului: toata lumea se uita halucinata la spectacol si aproape instantaneu s-au auzit chicote si modeste incurajari de genul “asa-asa, trage-le baiete”.

Ancuta parea sa n-aiba nevoie de incurajari pentru ca sprinten ca un caprior a sarit in spatele liniei si a inceput sa le alerge prin cantina aia uriasa rotindu-si tava precum isi rotea Stefan buzduganul la Podul Inalt – parea ce e drept desprins din cronica lui Ureche “om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat”. Acuma sangele ce e drept nu apucase sa curga, dar terciul ala de piure se varsase pe jos si batalia se apropia dramatic de terenul greu si mocirlos de la Vaslui. Turcii, aaa pardon cantinaresele vreau sa zic chiraiau ca-n filmele patriotice ale lui Sergiu si se piteau dupa masinile alea de gatit uriase.

Deja acum haosul atingea apogeul: Ancuta tragea niste ragete scurte, dar intense de leu in calduri mai ales cand nimerea cate o cantinareasa cu tava. Alea zbierau ca din gura de sarpe crezand ca le sunase ceasul de pe urma. In mod amuzant desi ele erau vreo 6 si cateva il depaseau de departe pe Ancuta in gabarit, nici uneia nu i-a trecut prin minte sa reziste. Razesii, adica populatia studenteasca aflata in cantina se ingramadisera cu totii langa linia de servit de unde urmareau cu sufletul la gura si gurile cascate – astfel ca sufletul putea sa aiba o privire clara la batalia epica ce se desfasura doar la cativa metri. In fond, ce si-ar fi putut dori mai mult un student intr-o seara plicticoasa de sesiune? Precum cezarii romani Ancuta ne oferea “panem et circenses” (nu stiu cum se spune parjoala in latina!).

Mari comandati militari au beneficiat intotdeauna de doua calitati care le lipseau adversarilor lor: 1) viziune si 2) folosirea la maxim a terenului si a oportunitatilor oferite de adversar. Hannibal la Cannae a stiut cum sa-si puna infanteria, astfel ca i-a chiorat pe romanii aia ingamfati; Napoleon la Arcole a avut geniul sa puna mana pe steag ca Vasile Roaita pe sirena sa si nu i-a mai dat drumul pana n-au fugit toti austriecii; Misu al nostru la Calugareni, domnu’ Becali la MAPN… etc. toti au avut aceasta samanta de geniu.

Nici acum nu stim sigur cine a fost, adica Napoleon-ul celor de la ‘gheara’, dar cu rapiditate si viziune de strateg a inteles imediat ca o oportunitate ca asta nu apare decat o data la un ciclu studentesc. Ordinele au fost impartite rapid: un ‘maresal’ a tasnit rapid peste linie chipurile ca sa-l prinda pe Ancuta; aiurea in realitate il incuraja aratandu-i pe unde se pitise inamicul plus ca mai trantea niste vase de aluminiu pentru impresia artistica. ‘Cavaleria’ a fost condusa magistral de doi tipi mai famelici, dar extrem de zgomotosi: astia s-au catarat pe linie de unde urlau ca din gura de sarpe “prinde-l baaaaaaaaaaaa” si stramosescul “huooooooooooo”. Astfel ca populatia privitoare era nevoita sa-si impartea acum atentia intre lupta gladiatorului Ancuta si echipele de sunet si lumina care faceau tot ce era posibil ca sa te captiveze. Mai tarziu democratul domn Iliescu si televiziunea ‘poporului’ aveau sa aplice la nivel national strategia in cauza, cu succesul pe care de acum il cunoastem cu toti.

Ajunsi la momentul acesta dramatic Adi se jura ca ar fi auzit in toata harmalaia aia o voce clara si calma care ar fi spus “Acum!” Sincer noi credeam ca se lauda, precum aia care se jura ca ei au stiut inca de pe 22 decembrie ce democratie ne pregatea domnu’ Ilici Iliescu. Imediat un commando format din 3 baieti voinici s-au apropiat fara graba, dar ferm de linie, unul dintre ei a sarit scurt peste si a ridicat oala cu parjoale, ceilalti 2 (cei mai voinici dintre ei) au tras-o repede de partea cealalta. Se pare ca unul dintre astia era Surcel al carui spate oricum putea bloca usor activitatea unui regiment de cavalerie. Rapid, dar fara sa alerge ca niste pungasi marunti cei 3 s-au indreptat catre iesire ducand cu ei tezaurul reprezentat printr-o oala cu vreo sapteji’ si ceva de parjoale aburinde. Aproape instantaneu cei 2 catarati pe linie care pana atunci urlasera de ragusisera au coborat calmi ca si cum deodata spectacolul nu-i mai interesa. Inainte de asta au tras un fluierat scurt si tipul din cantina a devenit din avangarda, ariergarda si a sarit si el lejer peste linie. In doar maxim 2 minute se produsese ‘furtul secolului’ – adica cel putin pentru cantina Magurele.

Deja criza se apropia de sfarsit in principal din lipsa de combatanti. Cum necum cantinaresele se tarasera in camerele din spate unde se baricadasera si acum dadeau telefoane disperate. Tanti aia de la oala de piure cred ca facuse armata la infanterie intr-o viata anterioara pentru ca facea cel mai profesionist taras pe coate si genunchi vazut vreodata la est de Verdun. Baietii de la linie proaspeti veniti din armata se vede ca apreciau efortul pentru ca-i strigau “salt inainteee… culcaaaaaat… pe burta taras inainte mars… culcaaaat… aviatie inamicaaaaa” – asta cu aviatia era de fiecare data cand tava lui Ancuta se abatea asupra ei. In final, vreo 2 suflete mai miloase au sarit linia si l-au luat cu binisorul pe amicul nostru convingandu-l ca e mai bine sa se intoarca in camera si sa bea un ceai.

Cu Ancuta plecat, cativa s-au dus sa le scoata pe mult-incercatele cantinarese de unde se baricadasera. Pentru un timp nimanui nu i-a ars de mancare pentru ca desi continuau sa soseasca studenti la cina, astia incremeneau in prag cand vedeau in ce hal arata totul in jur. Si cum incepeau sa intrebe ce si cum, povestea se derula din nou si din nou, si ca un facut de fiecare data apareau amanunte noi. As indrazni sa spun ca asa se nasc marile legende… In mod ciudat nimeni nu era suparat pe Ancuta, nici macar cei in parul carora se intarise piureul aruncat de fiul risipitor al platformei.

N-a trecut mult si a aparut si organu’ de pe platforma noastra, un militian gras cu aere de cocos jumulit care-si sugea burta comic de fiecare data cand vedea cate o studenta mai frumusica. Si-a scos carnetelul din dotare si a inceput sa ia declaratii de la ultragiatele cantinarese. Astea chiraiau in cor ca un cotet de gaini care vazusera uliul la fata: una isi udase halatul de la cat isi scuipase in san si-l tot tragea pe militian sa-i arate ce vanataie ii facuse ‘cremenalu’ undeva sus pe sold unde o palise cu tava. Organu’ n-ar fi zis nu, daca in locul mamaiei de +90 de kile (la 1.60) s-ar fi aflat vreo studenta, dar asa parea revoltator de dezinteresat.

Chestia era ca studentele (si studentii) fusesera luate in primire de organu’ responsabil de pe platforma, Csiki pre numele sau. Era lectorul nostru de la atomica, un ungur de aproape 2 metri care semana perfect cu Frankenstein si mi-ar trebui inca 10 pagini sa va povestesc toate aventurile cu el (promit sa revin intr-o alta povestire). In cele din urma, dupa ce s-a lamurit cu chiu cu vai, o noua problema spinoasa s-a ridicat: la usa asteptau vreo 30-40 de studenti cu cartelele fluturande si cu priviri flamande. Abia cand cantinaresele au inceput sa caute oala cu parjoale cu disperare comica a inceput sa se intrevada adevarata valoare a prejudiciului: oamenii aia trebuiau hraniti si astea se jurau ca nu mai exista farama de carne in cantina.

Csiki, care nu era prost deloc si stia cum merg treburile pe la cantina, a vazut ca in mod ciudat mesele din spate care gemeau de obicei cu baietii de la ‘gheara’ acum erau suspect de pustii, dar n-avea timp de facut pe Sherlock Holmes. A dat vreo 2 telefoane pana cand i s-a spus clar ca studentii trebuie hraniti in seara aia, si nu a doua zi cum voiau ‘fetele vesele’ de la cantina. Asa ca fara sa mai stea pe ganduri a intrat in cantina si dupa ce a cotrobait prin vreo 2 frigidere a gasit destula carne sa hraneasca 40 de studenti flamanzi.

O, ce tristete s-a asternut peste partea aia de cantina… cum se duceau dracului toate jertfele lor si toate micile furtisaguri practicate pe toata luna ianuarie: of-of si aoleo, ce jale si foc pe sufletele lor, cum aveau sa le moara copii de foameee… Implacabil Csiki a stat langa ele pana au scos toata carnea; ba mai mult le-a cerut s-o puna pe gratar ca s-o faca mai repede. Necazul unora = bucuria altora, va dati seama ce ranjete satisfacute erau pe partea cealalta a liniei: gratar facut la cantina…! Pai nu merita Ancuta ala o statuie? Mirosul de gratar incepea sa-si faca efectul: toata lumea zambea pe partea asta de cantina, ochii straluceau, se legau prietenii, sesiunea nu mai parea atat de infricosatoare “ei lasa, ai sa vezi ca Turbi e baiat bun” si “iti spun io la baba de ecuatii, daca iti pui costum tot iti da un 5” etc. Pe cat de roza se vedea viata din perspectiva studenteasca, pe atat de sumbra era atmosfera in partea cealalta. Printre lacrimi si suspine puteai auzi franturi de genul: “Si lu’ doamna doctor ce-i dam maine?”; “Ei, mai da-o dracului ca am tot umflat-o luna de luna… mai nasol e ala de la partid care vine saptamana viitoare! Of Doamne Dumnezeule ce blestem cazu pe capul nostru…!” Uitate erau vanataile pricinuite de tava lui Ancuta in fata durerilor morale pricinuite de disparitia oalei cu parjoale. De unde se poate trage concluzia ca dupa ani de zile de servit fizicieni la masa, doamnele in cauza au inceput sa inteleaga misterele teoriei relativitatii restranse – faza pe parjoale adica.